Do you believe in time travel?

Nu stiu daca tu crezi, dar eu da. Poti calatori in trecut prin intermediul amintirilor. Amintirile ne pot fi declansate de mai multi factori: interactionand cu un obiect care ne aduce aminte de ceva, automat ne vin in minte acele amintiri, sau revazand o persoana a carei prezenta a fost adanc ingropata in trecutul nostru. Poti face ceva cu o persoana pe care nu ai vazut-o de mult si iti vei reaminti de momentele petrecute cu ea/el. Dar ce se intampla cand o parte a amintirii lipseste? Cand acel ceva dispare iremediabil din viata ta, si desi ai face aproape orice efort titanic pentru a-l aduce inapoi, nu este posibil? Ce se intampla atunci? Va spun eu ce se intampla. Vi se va repeta mereu acel mecanic "o sa fie bine" sau "hai sa nu vorbim despre asta". De ce traim intr-o lume chiar atat de ipocrita? Oare daca ne ferim de un lucru, acel lucru nu mai exista? Daca nu vorbim despre ceva, inseamna ca nu ne gandim la acel ceva? Si nu este oare mai bine sa ne deschidem in fata celor care merita, deoarece interiorizarea nu face decat sa dauneze? Ori nu realizam importanta exteriorizarii, ori vrem sa pozam in pielea persoanei de fier, care nu este afectata cu nimic. Aceste comportamente nu ne vor ajuta in niciun fel sa evoluam, ci sa stagnam in suferinta si depresia noastra, sentimente lasate de acele amintiri, care din frumoase si nepretuite devin urate, umplandu-ne ochii de lacrimi cand acestea ni se invart in minte.
Acum voi vorbi strict despre mine. Eu tarziu am realizat aceste lucruri si realizez cat de norocoasa sunt ca am fost ajutata sa inteleg asta. Vorbind despre ce ma chinuie, am inceput sa ma gandesc la acele amintiri ca fiind unele frumoase, desi pierderea ma afecteaza la fel de mult si ma va afecta mereu. Mereu va exista acel gol.
Pentru ca pierderea unei persoane dragi nu lasa un gol de marimea unei persoane, ci de marimea unei lumi intregi.

Melting Clocks

Voi incepe aceasta postare aparuta intr-un moment previzibil cu o intrebare: Care este valoarea reala a timpului? Aceasta intrebare mi s-a tot invartit prin cap in ultima vreme si am vehiculat de asemenea niste idei, niste pareri legate de ce inseamna de fapt timpul pentru mine. Din punctul meu de vedere, timpul poate lua in unele cazuri o valoare neglijabila, in alte cazuri nu. Gandindu-ne ca viata fiecaruia fuge prin aceasta lume cu o viteza incredibila, nu putem neglija timpul, caci vremea noastra in aceasta lume trebuie traita cat de intens si frumos posibil. Timpul conteaza cu adevarat abia in momentul in care realizezi ca se scurge ireversibil, ca se indreapta mereu spre un punct terminus.

Pe de alta parte, timpul devine neglijabil in momentul in care avem parte de niste clipe cu adevarat de neuitat. Devine o notiune teoretica, demonstrata doar de un calendar sau de un ceas, caci practic, in momentele sublime ale vietii nu mai simti scurgerea timpului. Totul ramane intr-o stare de fericire constanta, care ingheata orice tentativa de incadrare temporala. Timpul devine un nou prizonier al Cutiei Pandorei, ramasa inchisa in aceste momente fantastice.

Aceste ganduri mi-au invaluit mintea intr-un moment in care a trebuit sa ma gandesc la insemnatatea trecerii timpului si la importanta incadrarii temporale a dezvoltarii unor sentimente. Intradevar timpul trece, dar nu putem judeca sentimentele in functie de timp. Ce inseamna un an? Nu pot raspunde la aceasta intrebare, deoarece acest ultim an a insemnat pentru mine mai mult decat ceilalti saisprezece pe care i-am parcurs pana acum. Acest an nu mai reprezinta un cadru temporal, ci un alt fel de reper. Il pot numi un capitol, sau inceputul unui capitol al vietii mele care imi doresc sa tina pana la capat.

Nu este o simpla aniversare, ci implinirea unui an de la un nou inceput.

23

Zambesc.
Zambesc si incerc sa ma invalui in amintiri placute ale ultimului an. Amintiri care nu sunt deloc putine. Amintiri intradevar de neuitat, fara de care nu mi-as mai putea imagina viata. Un an perfect, as putea spune. Am invatat ce inseamna sa am mai mult decat mi-am dorit vreodata.
In ciuda acestul fapt, recunosc ca am o minte puerila, nu stiu sa pastrez acest "lucru" sacru, nepretuit. Nu stiu. As da orice sa invat. Incerc sa invat. Poate am nevoie de timp. Am ajuns la dureroasa concluzie ca totul este perfect in afara mea. Sunt in plus si vreau sa ma adaptez. Vreau sa schimb acest lucru. De la dorinta de perfectiune am trecut la dorinta macar de a ma adapta. Ma simt norocoasa ca am reusit sa cunosc ceea ce inseamna cu adevarat o perioada frumoasa, am invatat sa apreciez orice privire, orice gest, orice zambet. Nu mai vreau sa stric ce-i frumos. Simt ca stric tot. Vreau sa fac parte din acest intreg perfect.
Vreau sa zambesc in continuare, vreau ca aroma imbatatoare, euforica a acestei perioade sa dainuie vesnic.
Zambesc. Dar vreau sa zambim impreuna..

Cum sa inchizi o gaura neagra

Acum voi dovedi din nou faptul ca scriu aici doar cand se intampla ceva notabil in viata mea sau cand pur si simplu simt nevoia sa scriu.
Astazi.. am invatat ceva nou. In primul rand, am redescoperit cu adevarat cat de geniali pot fi cei de la Green Day. Sa luam un exemplu de melodie: Poprocks&Coke. Nu am luat acest exemplu intamplator, desigur. Astazi am descifrat cu adevarat aparent simplele vorbe ale acestei melodii, am descoperit ca in spatele acestei linii melodice simple se ascunde adevaratul "secret" care daca ar fi inteles de toti oamenii, am trai intr-o lume mai buna.
Astazi am invatat ca in spatele vorbelor, in spatele sentimentelor exista responsabilitati ce trebuie asumate. Trebuie sa existe un fundament mai adanc. Si mai ales, trebuie trecut peste orgolii prostesti, peste egoism, peste o falsa imagine ce ne place sa ne-o imprimam. Ne orbesc aceste lucruri si uitam ce conteaza cu adevarat, uitam sa ne dedicam lucrurilor importante.
Astazi am invatat ca nu sunt cine credeam ca sunt. Probabil pana azi am gandit ca "nimeni nu imi rezista", nu m-am gandit ca de fapt undeva adanc in mine sta ascuns faptul ca eu nu pot rezista. Recunosc, am fost prea plina de mine. Si acest lucru m-a cufundat si mai mult intr-o stare execrabila, acest lucru a daunat si mai mult. Propria mea prostie era sa distruga tot ce am mai drag. Am fugit de responsabilitati, am ales o cale stupida si aparent mai simpla, care a dus la complicatii fara sens. M-am complicat fara sens, am ranit si in consecinta m-am ranit si pe mine fara sens.
Dar cum de brusc totul a capatat sens?
Simplu. Un vers pe care l-am auzit de mii de ori, ce a rasunat incontinuu in mintea mea, acum a reusit sa rasune si in inima, a reusit sa ma faca sa inteleg ce conteaza cu adevarat.
Totul este brusc, atat de simplu.

"I`ll be there for you."

Great Expectations

So here I am, din nou cu un teanc de foi albe in fata, o durere de stomac ingrozitoare si o dorinta deliranta de a descrie metropola din mine cu ajutorul cuvintelor. Atata timp cat se vorbeste atat despre faptul ca citind despre experientele altora ne imbogatim in vreun fel, de ce sa nu incerc si eu sa zugravesc prin cuvinte arhitectura neobisnuita a mintii si inimii mele? Poate candva aceste randuri vor folosi cuiva, poate voi schimba vreodata vieti. De cand ma stiu, acesta este probabil visul meu cel mai arzator, sa fac ceva pentru a schimba lumea. Suna naiv si vizionar, dar de ce nu? Intradevar, traim intr-o lume in care vorbele scrise nu mai sunt apreciate, cele 24 de ore ale zilei nu ajung pentru asa ceva. Ne concentram vietile asupra lucrurilor neimportante si desi nu e bine, acest lucru nu se va schimba vreodata. Viata este un roman rotund, lucrurile se intampla iar si iar, fiecare dintre noi este o piesa mica si neimportanta, oricat de greu ne-ar fi sa acceptam acest lucru. Aceasta idee ma duce cu mintea la vorbele lui Emil Cioran, din "Amurgul gandurilor". Acesta spune ca daca spunem cuiva ca Universul nu are niciun sens, nu are o reactie negativa, probabil gandind si el la fel. Dar daca ii spui ca el, ca om, nu are niciun sens, e foarte probabil sa i se para o idee scandaloasa. Dar intradevar este o idee perfect valabila, suntem una cu Universul. Suntem dependenti de Univers dar Universul nu este dependent de noi. Putem particulariza si mai mult: Suntem dependenti de lumea din jurul nostru, dar lumea nu este dependenta de noi. Doar in sens negativ, de exemplu existenta resurselor noastre depinde de cumpatarea cu care le folosim. Ma rog, nu intentionez sa tin lectii de ecologie aici, sunt probabil un om la fel de ignorant ca multi altii in fata acestei probleme, poate din cauza tam-tamului facut fara rost. Intotdeauna o idee va fi suprapopularizata dintr-un scop "cu 2 taisuri". Sa luam un alt exemplu, religia. Desi este cea mai veche intitutie inca activa a lumii, Biserica nu este intotdeauna in concordanta cu legile morale. Daca religia este atat de pura, de ce au existat cruciadele? Si cum ramane cu Inchizitia? Traim intr-o lume ipocrita, lucrurile in care credem sunt doar iluzii sau roadele ipocriziei altor oameni. Ne facem iluzii in legatura cu oameni din jurul nostru, uneori trecem cu vederea, dar astfel nu ajungem niciodata fericiti. Tot trecand peste, ajungem sa nu mai fim sinceri si ne trezim ca traim intr-o lume altfel decat cum credeam noi ca este. Ne trezim ca realitatea noastra este paralela cu cea adevarata. Ne trezim singuri, ne trezim brusc, ne trezim dureros, ne trezim dezamagiti.
Sau cel mai rau, refuzam sa ne trezim.

Intens

Acesta este cuvantul zilei de azi, believe it or not. Sentimente intense, imagini intense. Intens, ca raceala ghetii. Gheata. Rece. Da, si ceva rece poate fi intens. Te poate coplesi. Poti simti cum te sfarseste, cum iti doresti sa termini cu tot, sa pleci undeva departe. Dar nu poti. De ce nu putem fugi? Da, am aceasta dorinta lasa. Recunosc, sunt un om las, vreau sa fug, sa las totul in urma, sa simt ca traiesc. Vreau sa fug.
Nu mai vreau nimic..

Fara Titlu

Dupa cum se poate vedea, nu mi-am putut respecta promisiunea de a scrie des, si iata ca scriu acum, dupa mai bine de o luna. Probabil nu e de mirare, pentru ca in general nu sunt o persoana perseverenta, ma plictisesc rapid, nu am continuitate in ceea ce fac. Nu spun ca nu as fi avut ce sa scriu, probabil in fiecare moment al vietii mele am ce sa scriu, in mintea mea se insira continuu cuvintele pe care mi-ar placea sa le astern pe hartie, sau pe acest papirus cibernetic fara suflet.
Asa ma simt acum. Fara suflet, fara culoare. Doar cu multe intrebari, multe dileme. Multe intrebari in legatura cu tot ce e in jurul meu. In legatura cu ce dureaza si ce nu dureaza. Am inceput sa ma descopar mai bine, sa descopar noi sentimente pe care sunt capabila sa le traiesc. Am descoperit ca pot fi furioasa. Nu am descoperit inca motivele. Imi vars furia, implantez cutite in persoane care nu merita un asemenea tratament. De ce? Nu stiu..
Ma simt vinovata de tot ce se intampla in jurul meu. Mi-e teama de tot. Mi-e teama de mine.